Cartile inseamna pentru mine educatie si evolutie. Sunt acea “arhiva” cu iz de amintire cand regasesti o carte pe care ai citit-o cu mult imp in urma, parca mereu nealterata. Si, de ce nu, sunt o constanta. Cartile au dat definitii, termeni de comparatie, tipologiile personajelor au inspirat, deci cartile au rol de imbold catre o evolutie prin creatie. Analogia cu una dintre notunile dintr-o carte, reperul tau in timp…nu fac decat sa te ajute sa creeezi si sa dezvolti. Toate astea numai daca vrei.

As darui Jurnalul lui Mircea Eliade pentru ca acolo afli cat de “umane” sunt insasi geniile, dar cat de departe suntem noi de a putea face dintr-o traire banala o lucrare complexa.

Din pacate, atat de rar primesc in dar o carte….

Cartile, si stiu ca folosesc un cliseu, “sunt un prieten adevarat”. Ca e soare, ca e ploaie, ca e vant, lapovita sau ce alta stare meteo mai vrei, cartile nu pleaca, nu se ascund in casa, la caldura sau la racoare, depinde din nou de vreme, ci stau langa tine. Cartile nu trebuie sunate si invitate la o bere ca sa te bucuri de compania lor, ele sunt bucuroase oricand sa iasa din casa pana in parc, pana la munte sau la mare, ele nu se sperie de zborul cu avionul sau de 12 ore petrecute pe tren. Si mai ales ele nu iti reproseaza niciodata ca le inseli, cu reviste sau manuale, caci odata, mai devreme sau mai tarziu, tot la ele te intorci si ele stiu sa astepte cu semnul de carte pus la capitolul, pagina, randul, cuvantul unde ai ramas.

Daca ar fi sa daruiesc o carte as alege “Extravagantul Conan Doi” de Vlad Musatescu, pur si simplu pentru ca a fost una din cartile care mi s-au lipit de mana pana am ajuns la finalul ei si pentru ca a reusit sa isi gaseasca un loc printre cartile de la capataiul patului- loc de cinste rezervat doar celor mai speciale carti.

Cartile sunt o adevarata relaxare, o escapada din lumea de astazi si patrunderea intr-un al univers care te face sa uiti pentru un moment de grijile cotidiene.
As recomanda roamanul “Quo Vadis” de Henryck Sienkiewicz, o carte ce mie mi-a placut foarte mult…si m-a ajutat sa vad multe lucruri…

Aveam vreo 3 sau 4 ani cand bunica mea facea, din nou, cataracta si nu mai vedea prea bine literele pentru a-mi citi. Imi descria forma literelor si curand, am invatat sa descifrez cuvinte. Imi amintesc ca prima carte “citita” in forma asta de “joint-venture” era despre haiduci (Roman Grue Grozovanul). Am prins drag de carti, ca si cand erau reflectarea ochilor bunicii mele. Intr-o vreme ii citeam eu ei. Apoi citeam pe sub patura, cu lanterna, noaptea – descopeream “Magicianul” al lui Fowles si joaca de-a Dumnezeu. Vreo 700 de pagini pe care le-as fi mancat daca as fi stiut ca imi raman in sistem. Din pacate uit multe detalii dupa ce citesc o carte si simt nevoia sa ma intorc la ea, sa nu cumva sa uite cartea ca am citit-o candva. Dar tin minte mereu ultimele randuri din Magicianul : cras amet qui numquam amavit quique amavit cras amet . Da, recunosc, le tin notate undeva, sa nu uit cum se scrie corect refrenul din Pervigilium Veneris cu care Fowlesm- a lasat sa-mi inchipui finalul romanului Magicianul