Ce-am citit în Februarie

Continuăm rubrica începută luna trecută, în care vă spunem câte ceva despre cărțile pe care le citim. Cum și dacă ne plac, ce sentimente ne-au transmis, cu ce idei am rămas din ele și tot așa. Nu ne supărăm deloc dacă ne spuneți și voi ce citiți (mai jos la Comentarii) sau poate ne și recomandați niște titluri cu care să ne delectăm pe viitor.

Și cărțile din februarie sunt:

file_1634256_SW008U7Luna care tocmai a trecut a fost pentru mine cam confuză din punct de vedere literar. Adică am sărit de la un gen la altul fără prea mult discernământ. Am început cu Poldark de Winston Graham, pentru că, după cum se știe in anumite cercuri, mă dau în vând după ficțiunea istorică. Poldark e ditamai seria, eu am citit doar prima carte, care mi-a plăcut. Așa că sunt tentată să merg mai departe. În centrul poveștii este Ross Poldark, un mic moșier din Cornwall, la final de secol XVIII. Cornwall este o regiune minieră, în care sărăcimea trăiește la limita subzistenței, în timp ce burghezii îi exploatează la maxim. Ross încearcă să fie un stăpân corect și să ajute comunitatea în care trăiește. Dar e în același timp prins în mrejele fostei logodnice (acum căsătorită cu vărul mai înstărit al lui Ross). În această perioadă tumultoasă în viața lui Ross întră Demelza, un copil semi-sălbatic, pe care Ross îl salvează din ghearele unui tată abuziv. Dar timpul trece, iar Demelza se îndrăgostește de Ross… Coperta arată oribil de siropos. Cartea vă garantez că nu este, ba din contră.

file_1634956_YjA9d2i

 

După Poldark am trecut la Never Let Me Go de Kazuo Ishiguro. Ishiguro are acest talent de a lua genuri literare și de a le transforma după bunul său plac. A făcut asta cu fantasy (The Buried Giant), murder mystery (When We Were Orphans) și cu romance (The Remains of the Day). Doar că le întoarce complet pe dos și experimentele sunt uneori frustrante, dar mereu captivante. Never Let Me Go este o ‘distopie’ care are loc în Anglia anilor ‘70 – un univers paralel, foarte familiar dar și înfricoșător de diferit. Nu vă spun mai mult decât că o să vă frângă inima, dar n-o să vă pară rău.

 

file_1634281_ZJoi3M

După ce am terminat cu Never Let Me Go, am simțit nevoia să mă scutur un pic și să trec la ceva mult mai ușor. Am tot citit despre seria Grisha de Leigh Bardugo (vezi acest articol pe Vanity Fair) și deși eu am trecut de mult de faza YA, am zis să-i dau o șansă. Până una alta nu regret. E bine scrisă, cu descrieri somptuoase (lumea inventată de Bardugo se inspiră din Rusia Țaristă și Mongolia sălbatică), are scene antrenante de acțiune și momente ‘smouldering’. Vă las aici citatul care pe mine m-a convins :-): “The problem with wanting,” he whispered, his mouth trailing along my jaw until it hovered over my lips, “is that it makes us weak.” Uh, oh! (I.M.)

 

file_1626856_02500Hola! Vă scriu ferecată fiind între zidurile orașului Macondo, un loc magic, diferit de oricare altul pe care l-am vizitat vreodată. Aici orice este posibil. Pe străzile sale voi continua să mă perind preț de încă vreo câteva sute de pagini, urmând ca la final, sunt sigură, să am nevoie de o pauză de recuperare, pentru că nimic nu se compară cu lumile create de Marquez. Un veac de singurătate este a treia sa carte ce mă ‘ înghite’ complet preț de câteva zile. Nu am putut lăsa niciodată un volum de-al său neterminat în timp record și singurul regret pe care îl am este că mi-a luat atât de mult timp să-l descopăr. L-am evitat pentru că textele sale sunt lungi, tip bloc. Dintr-un capăt la altul al paginii doar descrieri și povestire directă, fără un dialog antrenant sau scene de acțiune ce să te țină cu sufletul la gură. Cu toate astea, nu-i o lectură deloc plictisitoare. În fața mea se află cel mai iscusit povestitor, ne aflăm într-o sufragerie umbrită din America Latină, parfumul discret al migdalilor mă înconjoară și poveștile atât de savuroase despre Aureliano cel taciturn, Rebeca și pasiunea ei de neoprit, Ursula și deciziile întotdeauna înțelepte, mă fac să uit complet de trecerea timpului. Niciun alt autor nu a reușit până acum să mă ‘fure’ complet din lumea mea și să mă ‘planteze’ în mijlocul povestilor lui făra să am vreo cale de scăpare alta decât a termina de citit cartea. Gabriel Garcia Marquez, îți mulțumesc! (E.C.)

 

26-254492-Coperta_fataRitmul alert în care ne derulăm activitățile cotidiene ne face uneori să uităm să ne gândim la noi, la ce ne dorim, la cum suntem și ce simțim. Găsim totuși un mic răgaz, mai ales atunci când tot cotidianul ne amintește că trebuie să facem asta, în deosebi  în luna februarie, așa-numita luna iubirii. Dar iubirea se simte în fiecare moment al existenței noastre, nu doar când unanim acceptăm să vorbim despre ea și să o apreciem mai mult ca de obicei. Acest fapt ne este evidențiat și de scriitoarea Elif Shafak, care în romanul ei, Cele 40 de legi ale iubirii, aduce în prim plan dragostea trăită sub mai multe aspecte și orizonturi de timp. Ceea ce părea inițial povestea de viață împlinită a unei femei trecute de 40 de ani, mamă grijulie și soție devotată, pe nume Ella Rubinstein, se dovedește a fi însă mult mai mult decât atât. Acțiunea se împletește în două timpuri diferite, anii 2008 și 1242, ce aduc în lumină iubirea sub formele ei cele mai profunde: iubirea de sine, dragostea de aproape și iubirea divină. În încercarea de a scrie recenzia unei cărți a autorului Aziz Zahara, care prezintă o sinceră poveste de prietenie dintre dervișul sufit Shams din Tabriz și poetul persan Rumi, protagonista ajunge să se afunde în citirea manuscrisului, care nu doar îi schimbă cursul firesc al lucrurilor, ci îi arată o nouă perspectivă asupra vieții, o nouă iubire. Citind această carte, este aproape inevitabil să nu ne punem măcar o întrebare cu privire la sentimentul de iubire și dacă ceea ce trăim ne face cu adevărat fericiți. (D.T.)

 

26-383549-Coperta_fataAm citit Solaris de Stanislaw Lem după care am văzut filmul, ceea ce s-a dovedit a fi o metodă foarte bună de a fructifica la maxim ideile lui Lem. Filmul lui Tarkovsky (deși pe alocuri supra-sentimental și reflectiv, dar deh, that’s Tarkovsky for you) a pus merituos în valoare factorul uman pe care rareori un scriitor de SF știe să îl moduleze / evidențieze – dincolo de frustrările care țin de limitele cunoașterii și tehnicalitățile bărbaților ce scriu despre bărbați și șurubelnițe (a se citi ca o metaforă) în spațiul cosmic.

Dincolo de aceste lipsuri, cartea mi-a plăcut foarte mult. În principal fiindcă portretizează un Dumnezeu care nu a intrat vreodată în contact cu omenirea și cu care acest contact pare imposibil de realizat. Care nu a trecut prin prisma înțelegerii și nevoilor noastre, care nu are sau i se pot atribui elemente umane, care este o entitate creatoare pentru care izbăvirea nu există și ale cărui intenții nu pot fi dovedite sau înțelese din cauza limitelor caracterului și construcției oamenilor. Un Dumnezeu imperfect și aparent copilăros în comportament, variantă care mi se pare, vorba personajului principal și fără să iau în derâdere opțiunile nimănui – cea mai plauzibilă. (C.N.)

Dă cu share 🙂Share on Facebook
Facebook
0Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on Google+
Google+
0